Primul an la "Ion Ghica" - 2007-2008

Mi-am spus că ar fi bine să las o felie de spunere separată pentru strumfii mei de la şcoală, căci mult efort din mine merge către ei şi cred în schimbările şi creşterile lor, atâta timp cât sunt cu mintea destupată şi citesc, ascultă, îşi pun întrebări şi nu trec toate pe lângă ei precum acceleratul.

Nu e simplu să îi convingi că valorile se ascund în altă parte nu în bani şi averi făcute peste noapte, că mulţumirea de sine de a-ţi fi depăsit propriile aşteptări, de a fi crescut ca OM drept şi nu strâmb, iubind şi lăsându-te iubit, cunoscând şi lăsându-te cunoscut, este net superioară măruntelor bucurii de a-ţi fi luat o haină nouă sau un telefon de ultimă generaţie.
Sunt copii şi aplică sistemul mimetic, dar sunt şi precoci pentru că trăiesc într-o epocă a vitezei în care calitatea umană este declasată de prea multe aspecte neimportante. Cu atât mai mult trebuie să li se arate în permanenţă că dincolo de zidurile obişnuinţei gri de zi cu zi se află alte şanse şi că TREBUIE să încerce să se întindă fiecare în parte către una.

Devenită titulară când nu mă mai aşteptam, după 3 ani de examene şi dezamăgită de sistemul nostru de învăţământ aflat într-o stare accentuată maladivă (mai ales din cauza aglomeraţiei de toate tipurile), mi-am luat clasele în primire. Veneam de la liceu şi eram obişnuită cu un alt nivel de vârstă şi de abordare a problemelor. Aici deveneam "dădacă": "Doamna, Ciprian mi-a luat stiloul!" şi "Doamna, să ştiţi că Anca nu stă cuminte!" aveau să devină motto-uri zilnice.
Era anul în care am făcut reguli stricte (nu negociate ca la liceu!) şi am impus lecturile obligatorii, riscând să fiu considerată o dură care vine de la bun început cu pretenţii. Sincer, mi-am propus să îi iau pe copii de mici şi să îi provoc să gândească de unii singuri: sunt ca un burete care absoarbe, absoarbe doar să aibă apă de munte, nu de canalizare.
Şi, încet-încet, au devenit ştrumfii mei, cum îmi place să le spun. Unii au fost mai receptivi, alţii mai puţin, alţii deloc. La unii mentalitatea este mai tare decât încercările noastre de a-i urni, iar alţii caută doar orizonturi noi, chiar dacă se află în inferioritate. Câte un strop, câte un strop, până se face un mare dop cu care o să mai destupăm puţin ignoranţa şi o să mai creştem la nivel de conştiinţă de sine şi de identitate.
Şi aşa am debutat ca profesoară de română la şcoala "Ion Ghica", ca dirigintă la clasa VI-a B (cu mulţi nervi în primul semestru!), cu disciplină şi note de trei la clasele mai mari, cu ore de pregătire suplimentară, cu excursii şi ieşiri la muzee, cu scenete şi teatru improvizat. Frumuseţe şi creştere prin cunoaştere!

Mai jos este clasa mea la început de drum cu mine ca dirigintă: timizi, neştiind exact ce vor, căutând mai mult joacă şi făcând multe năzbâtii, pentru care mi-am cosumat multă energie, încercând să îi fac să priceapă inutilitatea atâtor lucruri făcute din absenţa bunului-simţ.

În decembrie 2007 - după sceneta de Crăciun, când au imaginat prin ochii proprii cum se desfăşoară o zi de şcoală şi au avut plăcerea de a-i imita pe profesori atât în bune, cât şi mai puţin bune. După aceea a urmat schimbul de cadouri!

Excursia la Sighişoara-Sovata-Lacul Ursu-Tg.Mureş din februarie 2008 mi-a arătat nişte copii dornici de ieşit, de văzut că lumea asta e mai mult decât cea din oraşul în care locuiesc. Desigur, scopul lor a fost plecarea de sub supravegherea părinţilor, dar nu au reuşit să scape până nu au vizitat absolut tot ce le-am propus pentru a avea acces la ne-somnul de noapte, piperat cu joacă.

S-au simţit mai destinşi lucrând în echipe şi au mult de muncit pentru a avea mai multă încredere în ei. Cuvinte, idei, discuţie, lecturi...toate se leagă şi te leagă ca om, dacă eşti suficient de deschis. Asta trebuie să înveţe ei şi trebuie să vadă că binele se găseşte după aceea mai uşor. Cel puţin înveţi să îţi dai seama cum nu vrei să fii până desluşeşti exact cum te vrei configurat ca pui de om.

Eram toţi într-o zi de mai 2008, mutaţi într-o sală proaspăt terminată.

La Vatra Dornei cu clasa a VIII A, unde a fost făcut şi banchetul lor de final de gimnaziu. Coborârea de pe Dealul Negru a fost cea mai plăcută (şi oprirea la Zugreni), pentru că am făcut lucruri simple, cum ar fi a împărtăşi din bucuria muntelui, a culege flori, a sta pe iarbă, a rătăci drumul şi a ne dori să rămânem tot tineri. Soarele ne-a clipit des şi ne-a promis că ne va primi la fel dacă ne întoarcem la el!

Izvorul Muntelui. Florile din Zugreni.

Profesorii: dna Lenuş, respirând liniştile din Zugreni. Totul pulsează fără grabă şi te îndeamnă să stai şi să te bucuri de clipa prezentă. Atât şi nimic mai mult! Alin Ţugurlan, de un umor ce te destinde de griji, umăr de sprijin la toată organizarea din excursie şi deliciul ştrumfilor la voie bună. 

În iunie 2008 prin pădurea din Bucium, unde joaca şi udatul cu apă au fost la loc de cinste şi socializarea a venit ca o mănuşă. Reuşeşti ca profesor şi ca diriginte să îi observi care cu cine se împacă mai bine, care vrea neapărat să câştige, care lasă de la el, dar totul se colorează de hlizeală, dacă nu se pierde frâul.

Încărcaţi cu un munte de provizii, aşa arătau trupele care au luat cu asalt dealul Buciumului într-o dimineaţă de iunie 2008, căci era promisă o distracţie pe cinste pentru efortul de peste an, (mai ales pe semestrul II).

La Deniile eminesciene din iunie 2008.

Am încheiat anul cu două premiante şi cu o clasă schimbată la faţă în comparaţie cu primul semestru. Mi-au fost dragi toţi, şi cei care au terminat şi vin cu nostalgie la şcoală să îşi aducă aminte şi îmi spun de cărţile citite şi discutate, şi cei care au rămas şi cu care acum croiesc drumul în continuare. Cu forţe noi înainte!